Istoria comunei Grivița

Prima așezare ce s-a înființat pe aceste meleaguri a fost satul Călmățui, sat ce își ia numele de la valea cu același nume pe care este așezat, acesta devenind și comună mai târziu În apropierea lui ia ființă, în jurul anului 1860, satul Flondoroaia care în jurul anului 1870 își va schimba numele în Grivița. În urma unei greșeli în actele administrației locale satul Grivița devine comună.

 

Numele comunei Grivița datează din 1877 în amintirea eroicilor lupte pentru independența țării de la reduta Grivița contra imperiului otoman alături de armatele rusești. Originea satului datează însă dintr-o perioadă mai veche. În urma Unirii Principatelor Române sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza (24 ianuarie 1859), care a dat legea secularizării averilor mănăstirești, aflăm că moșia din jurul satului aparținea unor călugări greci, donată de boierul Flondor. Aici a ctitorit o mănăstire ce-i purta numele și care se afla în valea Brehoaiei, vale ce dă în valea Gerului și se află la circa 5 km sud est de Grivița. Călugării care veneau la această mănăstire îi spuneau Flondoroaia de unde s-a tras și vechea denumire a satului. Această denumire a fost dată și de răzeșii lui Ștefan cel Mare din satul Cudalbi. O parte din locuitorii vechiului sat Flondoroaia erau proveniți și din țăranii fugiți din Puțeni, crunt exploatați de către proprietarul Moruzii și brutalizați de către vătafii acestuia. Prin legea secularizării averilor mănăstirești sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, o parte din pământul Mănăstirii Flondor a fost dată țăranilor de aici și anume celor din actualul sat Călmățui. Împroprietărirea vetrelor de sat în satul Grivița începe de la punctul Rotaru pe firul văii spre mal, până la locul numit Ganea unde pe acest loc se afla ,,Crâșma lui Ganea“.

După 1868 încep primele înjghebări omenești în satul Grivița, colibe, bordeie împrejmuite de garduri de mărăcini. Primii care au început viața pe aceste locuri au fost Gheorghe Șerban, Andrei Plop, Ilie Huluparu, Milea Constantin, Petrache Ion, Dumitru Rusu, Savin Popa și alții. Pe lângă populația băștinașă au migrat în această comună câteva familii prigonite, fugite de peste munții din Transilvania. Dintre aceste familii amintim Ernuțeanu, Ghenea, Gherman, Neamțu. De asemeni au mai venit din comunele alăturate Liești, Șerbănești, Ivești cum sunt: familiile Stan, Moisi, Tudose și alții. Toți aceștia au venit ceruți de boierul Tache Anastasiu. Așa cum aflăm din bătrâni, de la moș Manlache Pleșa, boierul Tache Anastasiu, era un „zbir” purtând-se aspru cu țăranii de pe moșia lui.

Acest bătrân (Manlache Pleșa) va apare mai târziu spre a adeveri faptele petrecute în romanul scriitorului născut în Călmățui, la 29 iulie 1895, Victor Ion Popa, ,,Velerim și Veler Doamne“. În afară de robii proveniți din țărani băștinași Tache Anastasiu avea angajați cu săptămâna, țărani veniți din alte sate. Tuturor acestora le impunea același regim aspru de viață, la sfârșitul săptămânii țăranii angajați erau închiși în bordeie pentru a nu fugi acasă, iar altora li se lega câte o roată de gât. De asemenea dacă nu se pregăteau de lucru erau aduși cu sila de către logofătul boierului care îi chinuia cumplit. Una din formele simple de împotrivire a țăranilor contra exploatării era fuga de pe o moșie pe alta. Așa cum aflăm din bătrâni au fost țărani ca: Tudose Călin, Neagu Constantin, care de frica logofătului Ilie Huluparu au fugit din sat.

În anul 1904 acest fenomen al fugii de pe o moșie pe alta a devenit frecvent în rândul țăranilor, astfel că o parte dintre ei au plecat să muncească pe moșia lui Negru Funtedin Mărășești. Scânteia răscoalei din 1907 a pătruns și în satele Grivița și Călmățui. Balș-Cociaș arendașul boierului Tache Anastasiu care deținea moșiile de la punctul Negrea și apusul satului a căutat să-și asigure apărarea, dar toate măsurile luate de el au fost zadarnice, deoarece răscoala țăranilor a luat amploare și a crescut în intensitate. Arendașul a fost nevoit să fugă, urmărit de țărani cu focuri de armă până în gara Ivești unde a fost ajutat de șeful gării Alexandrescu. Țăranii rămași la conac au scos arhiva afară și i-au dat foc. În urma acestor fapte țăranii au fost pedepsiți crunt, o parte dintre ei au fost închiși în beciul lui Balș și în beciurile Iveștiului și ale Tecuciului. Alții au fost pedepsiți prin bătaie primind câte 21 de „vâne de bou” pe spinare, mulți pierzându-și viața. Dintre țăranii participanți la răscoala din 1907 putem aminti pe: Enache Creangă, Neculai Bucur, Gheorghe Cloreț, Andone Vînav, Ion Coman, Dumitrache Caraiman, Ion Radu, Simion Borșan etc..

După Primul Război Mondial are loc împroprietărirea țăranilor (Reforma Agrară din anul 1921) prin despăgubire, însă puterea de cumpărare a țăranilor fiind mică, de această împroprietărire au profitat oamenii înstăriți ai satului.

În anul 1945 are loc o altă reformă agrară, astfel în satul Grivița s-a format o comisie de împroprietărire care a împărțit țăranilor săraci pământul de la moșierii fugiți. S-a dat pământ cu titlul de proprietate, fără despăgubire, țăranilor săraci, orfanilor, văduvelor de război și celor care au luptat în al doilea război mondial împotriva fasciștilor. În felul acesta s-au împărțit peste 352 de hectare. În fruntea acțiunilor de împroprietărire au stat oamenii din sat ca: Enuță Vînan, Ilie Ocheană, Constandache Ion, Neculai Stan etc.

La 27 februarie 1950 a luat ființă în Grivița o ,,Gospodărie Agricolă Colectivă“ cu un număr de 46 de familii și o suprafață de 91 de hectare. Deasemenea s-au făcut donații către stat: o suprafață de 46 de hectare și un inventar viu constând în doi cai, doi boi, patru căruțe, opt pluguri și trei prășitori.

În anul 1858 existau 125 de familii de colectiviști. În această perioadă ,,Gospodăria Agricolă“ și-a cumpărat o mașină și a făcut un iaz de pește pe o suprafață de 9 hectare. În anul 1960 ,,Gospodărie Agricolă Colectivă“ număra 505 familii cu o suprafață de 1204 hectare.

Sursa: Planul urbanistic zonal, comuna Grivița județul Galați, 2012, p.1.